Cine sunt eu si oare ce simt?
Sunt tarana? Sunt eu pamant?
Sa fiu doar o simpla combinatie: pamant si apa?
Sa fiu prezent si viitor, sau ce am fost alt-data?
Iata o compozitie cu adevarat nemuritoare
Si oricum ar fi, durerea e durere mare
Atunci cand trebuie sa simti si sa gandesti…
Analizandu-te pe tine insuti… in final ce esti?
Sunt egoismul, rautate-ntruchipata
Caci eu privesc la altii: umbre care se imbata,
Se imbata de amor sublim
Amor ce eu nu l-am gustat deplin.
Si-atunci eu care nu eram ce sunt
Cand nu am jumatatea de pamant
Cu cine sa pun eu a mea viata
Fie pe-o stea, fie-n natura moarta?!
Privind elementele din alta sfera
Vedem ca nu este usor nici pentru cel ce se ofera
Caci dac-ar fi sa ducem totul la desavarsire
S-a terminat! Si unde-i notiunea de iubire?
Atunci cand vorbim de o curata dragoste
Ne referim la infint, la vantul ce adie-n noapte
Si nu poti sa-l opresti oricat ai incerca,
Te ia pe sus, te-nvarte, te lasa jos… asa.
Si-atunci ce sunt eu? Sunt eu iubire?
Caci egoism nu sunt, nici umbra-n fericire
Si poate viata e un du-te-vino inapoi,
Dar cum ramane cu magia “sarutului in doi”?
Nu am gustat iubirea si nici nu vreau s-o gust
Ca o placere rara, ea este ca un fus
Care se tot invarte dar se opreste-odat
Cand firul vietii rupe si-n lana s-a-nodat
Si cine sunt eu oare? Unde-am ajuns gandind
Vazand iubire-n juru-mi, si-n inima venin?
As fi avut iubire dar ea s-a inecat
In a ei viata scurta bogata prin pacat…
Un tantar se tot hraneste din carnea-mi sangerata
Nu-si stie viata scurta, nu stie ca-i o pata;
De-ar sti ce este viata si de-ar cunoaste chinul
Gandirii preasus puse, l-ar omora veninul.
Si eul meu – un caine. Asa as vrea sa fiu
Sa nu cunosc iubirea, sa nu stiu de destin
Pe care-l pun in stele, in nori, in Dumnezeu;
Viata este-n juru-mi si moartea poate-s eu.
O stea mai straluceste deasupra mea acum
Si unde-i e inima… sufletul senin?
Care sa lumineze, sa fie preacurata,
Nu stinsa de demult si totusi luminoasa.
Raman cu amintirea, cu cantarea-n jale,
In doruri ce-au apus si vor apune-n cale…
Desi mai stralucesc si nu stiu cum se face
Ca din nimic mai naste lumina far de moarte.
O conotatie e totul, un munte sau destin?
Un eu intreg cu-organe strivite cu venin?
Sau este tot iubire si eu sunt oaia negra?
Ce este omul in sine? Ce este viata-ntreaga?
Ce este sufletul si mintea? Ce este inima si ochii?
Sau toate nu exista, e-un vis – cuvant dat mortii?
Steaua mai palpaie inca… cu ultime sclipiri
Si alta mica naste din ce-a fost cea dintai.
Acest sens al vietii eu nu pot intelege
Caci nimic e prima si-a doua este lege.
Sa pun un punct aici… si nu stiu cine-s eu.
Poate-s cosmar, ceva ce simte Dumnezeu,
Pot sa traiesc, pot sa traiesc in dor…
Ce sunt toti si ce e unul… cand unul e al tuturor?!