Un câine umblă vagabond,
În oraşul cel de sticlă
Şi ţipă lung din tomberon
Cu inima zdrobită.
Căci iubita e departe,
Şi ea s-a pierdut,
Pe căi de el nejudecate,
Cândva, în parcul mut.
Cum s-a-ntâmplat aşa ceva?
Cum a lăsat să se permită?
Să plece el altundeva,
S-o piardă într-o clipă?
El a iubit-o; o iubeşte;
Mereu o va iubi.
Şi gândul îl tot răscoleşte,
Cândva el va pieri.
Dar ce va fi el oare
Când nu mai este ea?
Viaţa lui va fi pustie,
În veci va lăcrima.
Aşa e omul, ca un câine.
Va trăi şi va iubi mereu…
Cum acel câine va fi mâine,
Aşa voi fi şi eu.