Şi viaţa noastră este plină de uitare
Avand ecouri strapunse de visare.
Cu arma minţii săpăm a noastră groapă
Uitand de inima ce nu ne lasă niciodată.
De-am fim noi înşine păstrând al nostru chip
Purtat de valul vieţii un pic câte un pic…
Iubind, trăind, şi iar iubind noi vom trăi
Căci viaţa noastră, în iubire, cândva se va sfârşi.
Tu vrei să ştii, o suflete, ce este viaţa.
Dar oare ce-i, mă-ntreb alimentând speranţa?
Ce este oare viaţa asta, atât de tumultoasă?
Şi de ce oare e cusută cu acelaşi fir de aţă?
Şi iată întrebări… şi nu ştiu să răspund…
Acest mister de mine nu poate fi pătruns.
Dar poate este, şi sper că este cineva,
Ce ştie toate-acestea, să pot trăi cândva.