– O, tu, pamantule de ce mai tii
Atata stricaciune?
Si in a tale deserturi vii
Insemni desertaciune?
Caci omul este pe pamant
Si-acuma nu mai este
Petrece-n viata fara cant,
Un munte fara creste.
– Tu spui ca viata-i un desert
Desert sunt eu, pamantul,
Dar oare eu sunt efemer
La fel ca si cuvantul?
Ce stii de viata tu ce judeci
Sa spui ca nu am creasta
Dar uiti ce-i omul pe pamant
Caci viata naste viata;
Si-ntrale mele deserturi vii
Cutreier animale,
Te-astept pe tine ca sa vii
In gandurile tale…
Sa vezi cum tot alearg-un strut
El tine capul in nisip
Da-i iute… poti sa-l tii?
De alta parte-a astei lumi
Mai misun-o furnica;
Ea isi aduna mici cununi
Si-i harnica… si-i mica!
Sa vezi cum plantele rasar
Si au in ele viata;
La umbra lor gandesti amar…
Privesti a ta speranta.
In a ta camera privesti
Peretii ce-ti sunt goi,
Iar prin ei iti dau de veste:
O veste de noroi.
– Realizez ca am gresit
Privind desertaciune
De ce e omul asa iubit
Si totusi e minune?
In a sa lume se cufunda
Pe ziua cea de maine,
Cu gandurile se incurca,
Azi il vedem… si nu e…
– Nu ma-ntreba ce eu nu stiu
Caci el este mister,
Priveste cerul purpuriu
Si luna cea de ieri.
El ma conduce-ncet pe mine,
Nu eu conduc pe el;
Blanta-nclina de la sine…
Priveste-ma in zari!
Nu pot spune ce a decis
Chiar Insusi Creatorul,
Eu sunt natura, poate vis,
Dar nu Stapanitorul.
Un lucru-i sigur: V-a dat viata…
Din mine-aveti a naste.
Si-orice veti face, orice-ati iubi…
La mine veti intoarce.